O viaţă în schimbul unei turnătorii

dilema_teatru.jpg

Thomas Bernhard la Laboratorul teatral Bucureşti
Image source: 
Dilema Veche

De fiecare dată cînd merg la teatru mă încearcă o emoţie asemănătoare cu starea care precede propria mea implicare în actul creator, un fel de trac, un amestec de frică şi nerăbdare, comparabil cu acea tulburare greu de definit pe care o numim „inspiraţie“. Un subiect care te asaltează din foarte multe direcţii se naşte greu.

Eu însămi, creînd literatură cu participarea întregului meu trup, ca unul ce nu-şi poate gîndi textul decît interpretîndu-şi-l în faţa unui public, nu pot fi un spectator pasiv – eu sînt pînă la identificare şi cel care devorează, şi cel care se lasă devorat. Nimic nu mi am dorit mai mult în viaţă decît să fiu actriţă, poate de aceea ştiu să fac distincţia între aprecierea publicului şi cea a criticii. Dar destul despre mine.

Am rămas cu mentalitatea veche, aceea că teatrul este o artă scenică mult mai rafinată şi mai pretenţioasă, făcută să se adreseze unui public mai select decît filmul, care se poate produce în serie, ca spectacolele de varieteu sau cele cu tematică declarat politică sau de acţiune, menite, evident, să declanşeze reacţii imediate şi să aducă profit. Dar destul cu divagaţiile.

Caut o casă la nr. 39 pe strada Aurel Vlaicu, care se intersectează cu Bulevardul Dacia. Nici vorbă de o instituţie culturală; o casă oarecare, ca mai toate locuinţele funcţionărimii bucureştene de la începutul secolului trecut. Acolo, curios, urmează să aibă loc un spectacol de teatru.

 

Citiți continuarea articolului semnat de Nora Iuga în Dilema Veche aici

315

Facebook comments