Corespondentul RFI la Berlin, William Totok

Cunoaşterea documentelor de arhivă pune pe tapet întrebări legate de o imensă complexitate morală, afirmă Markus Bauer care se opreşte asupra unor cazuri despre care s-a scris pe larg în ultimele luni în presa de limbă germană. În acest context, „Neue Zürcher Zeitung“ aminteşte de laureatul Premiului Büchner, Oskar Pastior (1927-2006) şi de încercările de reconsiderare biografice din perspectiva materialelor din arhiva CNSAS, supuse unor interpretări bazate pe conţinutul informaţiilor furnizate Securităţii de către acest poet, în perioada 1961-1968.

Ziarul elveţian aminteşte în acest context şi de cazul autorului Claus Stephani care a recunoscut într-un articol că între anii 1961 şi 1963 ar fi colaborat cu Securitatea, avînd numele conspirativ „Mircea Moga“. În alte declaraţii publice, Stephani a respins însă faptul că el ar fi fost mai tîrziu colaboratorul „Moga“ respectiv „Marin“, ameninţîndu-i cu darea în judecată pe cei care public vor susţine contrariul sau îl vor califica drept „delator“. Între timp colegiul CNSAS a confirmat oficial faptul că în spatele numelui de cod „Marin“ se ascunde Stephani. Într-o sentinţă a tribunalului din München, scriitorului Richard Wagner i se interzice să afirme că pentru serviciile sale, acesta ar fi fost recompensat din partea Securităţii.

În „Neue Zürcher Zeitung“ se aminteşte şi de cazul Alfred Kittner (1906-1991), unul din poeţii bucovineni care a făcut parte din grupul din jurul scriitorului Alfred Margul-Sperber (1897-1967). În urma unui şantaj rafinat, ticluit de către Securitate, Kittner a acceptat să lucreze pentru poliţia secretă în perioada 1958-1979. Fiind prieten cu Sperber, devenit la un moment dat un „obiectiv“ al Securităţii, Kittner fusese însărcinat să-l urmărească pe acesta. În dosarul lui Alfred Margul-Sperber, însă, nu există note incriminatorii semnate de Kittner care primise numele „Leopold Ludwig“ (mai tîrziu acest pseudonim este înlocuit prin „Lalu“ şi „Karol“ sau „Karol Andrei“.

Detalii în cele 2 volume ale dosarului R 249557.) Pentru a scăpa din această plasă, Kittner a trimis în 1979 Securităţii o scrisoare, anunţînd că se va sinucide dacă nu va fi lăsat în pace. Dintr-un referat al Securităţii rezultă că fusese abandonat. În 1980 emigrează în Germania, unde postum îi apar memoriile în care, însă, nu aminteşte de relaţiile cu Securitatea întreţinute timp de 21 de ani. (cf. Alfred Kittner: Erinnerungen 1906-1991. Hg. von Edith Silbermann, Aachen, 1997.)

Din dosarul lui Alfred Margul-Sperber rezultă că Securitatea a încercat în 1955 să-l racoleze şi pe el. În planul elaborat minuţios de către Securitate se stabilesc modalităţile prin care ar putea fi convins să accepte colaborarea. Ţinîndu-se cont de faptul că Sperber devenise după 1948 unul din pilonii principali ai realismului socialist din România, distins în 1954 şi cu Premiul de stat, contactarea programată urma să decurgă în aşa fel încît scriitorul să nu aibă impresia că se află în preajma unei arestări. („Aducerea să nu aibă caracterul unei arestări ci a unei invitaţii”, recomandă un ofiţer superior care aprobă operaţiunea - cf. ACNSAS, I 151665, vol. 1,ff. 280-284.) 

Chestionarul era în aşa fel conceput încît Sperber trebuia să aibă impresia că un refuz va fi urmat de o arestare inevitabilă: „După arestarea lui secretă şi motivată fiind plecarea lui pentru o zi sau două faţă de familie se va putea trece în cadrul biroului la anchetarea lui pe baza chestionarului anexat în vederea demascării activităţii lui trecute şi determinării să considere că unica posibilitate de reabilitare este colaborarea lui cu organele securităţii Statului în vederea demascării elementelor despre care cunoaşte că desfăşoară activitate duşmănoasă regimului nostru.“ (În acest fel s-a procedat şi în cursul recrutării lui Kittner şi a lui Oskar Pastior - adică prin metoda şantajului şi intimidării existenţiale.)

Sperber, se pare, că a rezistat presiunilor, precum rezultă din documentele consultate pînă-n prezent. Poetul continua însă să rămînă în vizorul Securităţii, deoarece asupra lui planau suspiciuni că este contra regimului. Aceste suspiciuni aveau ca punct de plecare publicaţiile sale din anii 1930 în revista pro-fascistă „Klingsor“, editată la Braşov de către Heinrich Zillich (1898-1988) şi relaţiile sale amicale cu scriitori ca Oscar Walter Cisek (1897-1966), deţinut politic între anii 1952 şi 1954.

Prietenia cu Cisek datează din anii 1940 cînd acesta a intervenit cu succes pe lîngă autorităţile antonesciene, scăpîndu-l pe Sperber de deportarea în lagărele din Transnistria.

Din documentele fostei Securităţi se desprind şi liniile de demarcaţie între diferiţii scriitorii şi grupurile de interese care acţionau public şi în secret în vederea acaparării supremaţiei în domeniul literelor. Sperber, care fusese prieten şi cu Paul Celan, 1920-1970 (la el în casă s-a creat anagrama poetului, transformînd numele lui real, Ancel, în Celan) era supus unui tir susţinut de critici, mai mult sau mai puţin voalate, de către un corifeu al realismului socialist, Paul Langfelder, un emigrant din Germania unde era membru al Partidului Comunist. Într-o notă din 1961, semnată de „Silviu“ - care era, de fapt, fostul ofiţer de Securitate Heinz Stănescu devenit după 1952 critic literar şi lector universitar la Bucureşti - sunt descrise aceste tensiuni care au culminat în insinuarea lui Langfelder că Sperber ar fi un susţinător al unor scriitori care sunt agenţi ai serviciului secret vest-german (cf. ACNSAS, I 151665, vol. 1, ff. 41-42.)

Documentele Securităţii dezvăluie tensiunile existente între diverse grupuri de interese fără a dezvălui cauzele reale ale reacţiilor resentimentare abia sublimate ale lui Langfelder, de pildă, în scrierile în care vorbeşte despre opera lui Sperber. Această atitudine de respingere transpare într-un lung articol programatic publicat de Langfelder în revista „Banater Schrifttum“, Nr. 2, 1954, intitulat „Observaţii privind volumul »Poeţi germani ai R.P.R.«“.

Pretextul scrierii este o prezentare critică a antologiei, amintit în titlul articolului. Langfelder foloseşte însă acest pretext pentru a teoretiza conceptul de realism socialist. Din această perspectivă analizează textele incluse în antologie, lăudînd, pe larg, poetaşii vremii care încercau să transpună doctrina oficială în poezii proletcultiste. Lui Sperber, prezent şi el în această antologie stalinistă, îi dedică doar cîteva rînduri, menţionînd pozitiv că este un maestru al poeziei, dar atacînd frontal acea „Cantată marii lupte pentru pace“ drept o creaţie abstractă care mai bine nu ar fi intrat în acest volum.

Stilul didactic şi apodictic al lui Langfelder se desprinde din mai tot ce scria, fiindcă el se considera un „îndrumător“ cultural pe linie, situîndu-se pe poziţia intransigentă a ideologiei şi politicii partidelor conducătoare din ţările lagărului socialist: „Cultură socialistă înseamnă însă cultură care se iniţiază şi se dezvoltă de pe poziţiile şi se orientează spre perspectivele clasei muncitoare, ale clasei dominante (...). Aceasta înseamnă recunoaşterea învăţăturii marxist-leniniste, a îndrumării partidului (...)“, scria Langfelder într-un articol publicat în limba română în „Revista Teatrul“, nr. 10, 1959.

În comparaţie cu notele informative predate în mare număr Securităţii, în care nu uită niciodată să menţioneze şi anumite probleme de ordin politic ce ar putea interesa „organele“, celălalt reprezentant al criticii staliniste, Heinz Stănescu este cu mult mai prudent şi reţinut cînd scrie prin gazete despre Sperber. Trecînd în revistă volumele lui Sperber publicate în anul 1959, într-un articol din „Neue Literatur“, Nr. 2, 1959, Stănescu strecoară constatarea laudativă că, datorită îndrumării din partea regimului democrat-popular, acesta a făcut progrese poetice însemnate, depăşind pesimismul care i-a caracterizat creaţia lirică din trecut.

Cînd apar articole despre literatura din România în străinătate, vigilenţa ideologică a lui Stănescu se manifestă imediat, fiind stimulată şi de către Securitate fără consimţămîntul căreia nu făcea un pas.

Astfel, după ce scriitorul est-german Günther Deicke a publicat în revista „Neue Deutsche Literatur“, nr. 4, 1958, o sinteză dedicată evoluţiei literaturii de limbă germană din România, „paznicul ideologic“ Stănescu publică tot în „Neue Deutsche Literatur“, Nr. 8, 1958, o replică prin care încearcă să corecteze anumite afirmaţii ale scriitorului RDG-ist căruia îi reproşează împăciuitorismul faţă de scriitorii germani din Transilvania, opunîndu-i propria imagine despre literatura germană din România, care încă nu corespunde întrutotul canoanelor istoriografiei literare pe care el însuşi o propovăduia în conformitate cu directivele Securităţii.

Indirect îi imputa că minimalizează tocmai lirica politică actuală (se înţelege că în acest context se referă şi la Sperber, fără a vorbi despre creaţia acestuia), dînd drept exemplu reuşit de poezie textul primitiv al lui Hans Kehrer „Şi va fi pace“.

Poezia, o jalnică versificaţie proletcultistă, este calificată, de Stănescu drept „cea mai reuşită creaţie a liricii germane din R.P.R. de după eliberare, publicată de optesprezece ori, pusă pe muzică de 34 de ori şi tradusă în toate limbile ce se vorbesc în R.P.R.“

Alfred Margul-Sperber a murit în 1967. În anii următori i s-au reproşat, pe bună dreptate, compromisurile făcute puterii staliniste. Asta după apariţia unor volume postume, curăţite de balastul proletcultismului pe care l-a promovat în nenumărate texte ca, de pildă, în poezia: „Radio Europa liberă“, publicată în traducere românească în 1957, în care afirmă:

Ei plîng democraţia din trecut

De-atîta zbieret, parcă-i doare burta;

Mai mult îi doare însă ce-au pierdut:

(Uzine şi moşii aveau cu hurta).

Îi roade »Libertatea«; li-i necaz:

Că nicăieri nu poate să-nflorească;

Dar »Libertatea« ce-o doresc ei azi

E ca poporul iar să-l jecmănească.

[...]

Degeaba nopţi şi zile pierzi, zelos,

Vrînd să ne prelucrezi cum se cuvine:

Nu ne înşeli cu glasul tău mieros;

Am invăţat să te cunoaştem bine!

O, wallstreet, e-n zadar! Nu te-osteni!

Ştim rînjetu-ţi şi ghiara-ţi de hienă;

Ştim cît de meşter eşti in coţcării;

Nu ne-amăgeşti cu glasu-ţi de sirenă!

L-am auzit destul, cînd ne furau

Baronii tăi, petrolul, altădată;

Iar noi jucam aşa cum ne cîntau.

Cîntarea ta azi nu ne mai îmbată.

Supărată din cauza „criticilor“ aduse memoriei lui Sperber, văduva acestuia redactează în 1970 o misivă plină de invective şi denunţuri, împrumutate din arsenalul stalinismului. Îi reproşează criticului literar Gerhardt Csejka faptul că acesta l-a calificat pe Sperber drept un „agitator politic“, cerînd să nu i se mai permită unui „duşman al ideii dominante din patria noastră“ să publice astfel de „defăimări“ (cf. arhiva MNLR, 25006-312/1-25006-312/5).