*

Nuci de cocos verzi

Nuci de cocos verzi

Ziua 2 : Marţi 12 iunie.

Nuci de cocos verzi.

Galerie foto Ghana (2).

Autor: Ionuţ Raita

Data: Miercuri, 1 August 2012

Mă ia Richard, un şofer de la VSO şi mă duce la birou.

La birou, primesc documente de completat pentru permisul de şedere, pentru ID-ul de la VSO, etc. primesc orientare despre procedurile administrative şi financiare. Cel mai important, aflu despre activitatea VSO în ţară, şi despre proiectul TENI în care o să lucrez, şi aflu că ceea ce o să fac va fi susţinerea dezvoltării organizaţionale a organizaţiei LCD, în care o să lucrez. Merg şi la un cabinet medical, unde o doctoriţă îmi povesteşte mai mult de o jumătate de oră despre bolile comune din Africa şi ce să fac să mă feresc. O să scriu altă dată de ele. Oricum, nu-i de glumă.

De la cabinetul medical mă ia un taxi pe care îl comandase Comfort, asistenta de la birou. Până acum am fost deja de 4-5 ori cu taxiul. Nu e scump, dar trebuie să ştii cât să plăteşti. De fiecare dată când au oprit un taxi, cei cu care eram s-au aplecat la geam să discute. Dacă nu vrea să te ducă cu suma pe care ai zis-o, îl iei pe următorul.  Dar eu nu ştiu sumele. Sunt taxiuri peste tot în Accra, şi încetinesc de fiecare dată când trec pe lângă mine. Oricum, nu se circulă în viteză, dar cred că le atrag atenţia fiind alb.

Apropo de Comfort. Oamenii care vin din anumite triburi au nume care înseamnă ceva. Pe Wizzy, şoferul de la Habitat, îl cheamă de fapt Wisdom (înţelepciune). Mai e Comfort, şi am întâlnit şi o Grace, recepţionera de la Hotel. Dora, manager de programe pe educaţie, mi-a zis că în unele triburi (o fi zis că cele din nord?) toţi au nume şi după ziua în care s-au născut. Nume care devin aproape substantive comune. Eu sunt născut marţi, sunt Kwabena. O femeie născută marţi ar fi Abena. Unii oameni au numele ăsta ca nume oficial, alţii nu.

Marginile străzilor de aici sunt ca un bazar. Nu peste tot, dar eu stau la un hotel în centru. Apa se vinde nu doar în sticle de plastic, ci şi în pungi de plastic de câte o jumătate de litru. Arată ca o pernuţă. Vânzătorii umblă printre maşini cu un lighean pe cap, care e plin cu pungi de apă. Trebuie să fie foarte greu. E doar 10 pesos (0,1 Cedi) o pungă. Muşti colţul pungii şi o bei pe acolo. Trebuie să cumperi branduri de încredere, căci se pare că unii ambalează apă de robinet în casa lor şi apoi o vând. Cel puţin asta mi-a zis dr. Jane, care mi-a zis să nu beau decât apă la sticlă, sau apă fiartă şi filtrată.

Dimineaţa am plecat de acasă fără să mă dau cu autan, fiindcă mi s-a spus că femelele de ţânţar anofel, cele care transmit malaria, ies doar după amiaza. Pe la 4, când să plec de la birou, scot spray-ul. Anita şi Comfort râd copios de mine când mă dau cu spray. Nu înţeleg de ce, le întreb, dar nu-mi spun (Mai tarziu mi-am dat seama, le-am intrebat, iar ele mi-au confirmat. Radeau fiindca dadeam cu foarte mult spray). Doar continuă să râdă. Râd şi de parfumul spray-ului, îmi zic că parcă e de femeie. Şi îmi dau din rezerva VSO un repellent unguent. Ei, dar când mă dădeam cu spray, m-am uitat şi la punctele unde simţeam mâncărime. Cred că de frica ţânţarilor, am mereu impresia că am ciupituri şi mâncărimi. Dar de data asta e adevărat. Am o ciupitură pe cot şi una pe gleznă. Mă stresez foarte puţin. Iau antimalariale, nu toate muşcăturile te infectează, şi apoi se pare că e uşor tratamentul de malarie. Doar te îndoapă cu medicamente. Kelly îmi zice că o să ştiu în 8-14 zile. Să vedem!

Pe Kelly am găsit-o la Hotel, cu Henry, Rose şi Kush, într-o cameră mică în care au mutat-o după check-out. Stau cu ei vreo două ore, râdem, facem poze, îmi copiez multe filme de pe HD-ul lui Kelly. Apoi Kelly pleacă la aeroport însoţită de Henry şi Rose. Mi-a plăcut de ea. Azi era mai energică şi mai vie decât ieri, probabil s-a mai odihnit. Am avut noroc cu ea, m-a orientat puţin în VSO şi Accra.  Ne pupăm şi pleacă spre California.

Eu merg la restaurantul hotelului, unde primesc mâncare gratis. Adică nu trebuie să o plătesc eu, plăteşte VSO. Kush mă însoţeşte, dar nu mănâncă. Stă doar până vine un tip, mai stau cu mine puţin, de politeţe, şi se retrag în cameră. Le-am zis să se poarte cu grijă, că-s în camera vecină. El mi-a zis că e fratele ei. Glumea, bineînţeles.

Azi am mâncat la birou prima mâncare ganeză: redred. Nu ştiu dacă aşa se scrie. O fasole scăzută, fără nici un gust special şi bucăţi de plantan (o varietate de banană) prăjită. Destul de bună. Foarte săţioasă, am lăsat aproape jumătate în frigider la birou, fiindcă n-am putut să mănânc tot.

(Red-red, foto Ionuţ Raita)

După ce am mâncat am ieşit să mă plimb în apropierea hotelului. Aici e Oxford street, se pare că e cea mai scumpă zonă din oraş. Zona se numeşte Osu. E târziu, majoritatea negustorilor şi-au strâns lucrurile de pe tarabe, dar încă mai gaseşti tarabe care vând diverse chestii. Încă nu ştiu nimic, mi-e greu să identific ce vând. Un tip vine la mine, cu o engleză foarte bună, şi îmi zice că nu vrea să-mi ceară bani, dar îi e foame, şi îmi arată spre taraba cu nuci de cocos de lângă noi. Îl întrebasem mai devreme pe Richard, şoferul de la VSO, cât costă o nucă, şi mi-a zis că 80-90 de pesos. Aşa că mă gândesc să nu-l refuz pe primul cerşetor care m-a abordat şi îi dau un cedi. M-a lăsat în pace, deşi cred că spera la mai mult de la mine. Începuse să-mi zică ceva statistică despre 27 de milioane de oameni.

Am intrat la KFC, curios să văd preţurile. E 3,50 cedi pentru o bucată de crispy strip. Aproape 2 dolari. E mult mai scump ca la noi. Toată zona asta a Accrei e mai scumpă decât Bucureşti-ul. La restaurantul hotelului costă 10 cedi pentru un humous, adică aproape 6 dolari. Dublu faţă de cât plăteam la Ali Baba, în Bucureşti. Ei, oricum, nu voiam să mănânc KFC, mâncasem la hotel. Voiam să-mi iau o cartelă de încărcare pentru telefon (pay as you go) şi să mă întorc.

Trec însă pe lângă taraba de nuci de cocos şi cedez tentaţiei. Vânzătorul îmi dă o nucă pentru 70 de pesos. Nu a încercat să mi-o vândă mai scump, deşi se pare că e o cultură a negocierii aici. Are un cuţit mare, ca o macetă. Pare greu şi ascuţit. Nuca e verde, nu uscată ca cele din România. E deja curăţată în jumătatea superioară de coajă, până la un strat alb, fibros. Nu până la partea de mâncat. Vânzătorul îi retează vârful şi mi-o dă în mână.

(Vânzarea nucilor de cocos, foto Ionuţ Raita)

Dau să plec, dar mă întreabă mirat unde plec cu ea? Că n-o să pot să o desfac singur să-i mănânc miezul. Aşa că beau pe nerăsuflate lichidul din ea (e transparent, dulceag) şi i-o dau înapoi. El mi-o despică din câteva lovituri foarte bine ţintite, şi îmi dă miezul din ea. Vreau să plec cu el în mână, dar insistă să iau o punguţă. “For safety”. Sunt foarte încântat, fructele exotice erau unul din lucrurile pe care le aşteptam cu nerăbdare în Africa. Aşa că merg pe stradă cu un zâmbet încântat.

Intru într-o benzinărie, îmi iau cardul pentru telefon, cumpăr o bere (care nu avea afişat preţul şi e tot foarte scumpă, 3,50 Cedi, cam 2 usd pentru o sticlă mică de bere). Mă duc încântat la hotel şi o beau în timp ce-mi scriu jurnalul :)

Citeşte mai jos celelalte articole care alcătuiesc jurnalul unui român în Ghana.

 

Secţiuni: Reportaj RFI

Publică un comentariu nou

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permise: <a> <em> <strong> <cite>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.